Copilul fara copilarie

Copilul fara copilarie

Ieri mi-am petrecut ziua intr-un loc nu foarte placut: Institutul Oncologic Fundeni – spitalul care miroase a durere, vise sfaramate  si moarte!

In momentul in care pasesc in acel spital, ma cuprinde un fior rece si inima incepe sa imi bata cu putere. Nu pot sa controlez in nici un fel starea de teama care aproape imi paralizeaza intreg trupul. De cum intri sunt zeci de panouri care te indruma spre cabinetul la care trebuie sa ajungi insa cel care iti acapareaza atentia este cel pentru ”Oncologie pediatrica”. Desi stiu ca acea boala nemernica si perversa – cancer – nu tine cont de varsta ori sex, cand vad panoul imi vine sa plang. Tratamentul pentru aceasta boala este unul foarte greu de suportat pentru un adult si mi se pare nedrept si inuman ca un copil sa fie nevoit sa treaca prin asa ceva!

La Fundeni, o ora de asteptare pe holurile pline de oameni suferinzi trece cat zece ore petrecute la birou si din pacate, timpul de asteptare nu se rezuma niciodata la o singura ora. In tot acest timp, asculti zeci de povesti de viata venite din partea oamenilor al caror trup este macinat de dureri….mame, tati, bunici, copii. Pentru mine, acesti oameni sunt niste eroi care desi trec prin momente crunte inca mai au puterea sa zambeasca ori sa spuna o gluma.

Nu am putut sa stau in continuu inauntru. Simteam nevoia sa ies si sa imi incarc plamanii cu aer proaspat asa ca ieseam destul de des din spital. Cred ca a patra oara cand am iesit, o Ambulanta tocmai parca in fata spitalului. Insotit de mama, din Ambulanta coboara un ingeras de copil, de vreo 8 anisori, care isi mascase lipsa podoabei capilare cu un baticut. ”Andreea, asteapta mami sa vin si eu!”, striga mama fetei din Ambulanta. Andreea s-a oprit pentru a isi astepta mama, s-a uitat la mine si a zambit. Culoarea ochilor sai era de un albastru superb, nu cred ca am mai vazut pana acum niste ochi atat de frumosi. Frumusetea acestei fete m-a topit insa nu am vrut sa ma uit instistent la ea pentru ca nu as fi vrut sa inteleaga gresit, sa se simta prost crezand ca ma uit la ea pentru ca este bolnava. Nu stiu de ce dar am simtit o dorinta arzatoare de o strange in brate si de a o ruga sa nu se dea batuta, nu am putut!

Mi-am adus aminte de copilaria frumoasa pe care am avut-o si de toate traznaile pe care le-am facut. Alergam de dimineata pana seara si imi traiam anii de copilarie asa cum stiam mai bine. Andreea in schimb, nu se poate bucura de aceste lucruri! Nici ea si nici ceilalti copii aflati in situatia ei…

Toate cele de mai sus ma fac sa ma gandesc la un singur lucru: CHIAR EXISTA DUMNEZEU?!?!?


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *