Cel mai bun prieten al omului este, fara indoiala, cainele. Trateaza-l asa cum merita si vei primi in schimb loialitate si iubire neconditionata.

In copilarie am avut o catelusa pe nume Bety. In clipa in care tata a adus-o acasa (noi nu aveam habar despre faptul ca urma sa primim un catelus) am explodat de fericire. A fost dragoste la prima vedere atat din partea noastra, cat si din partea ei. Chiar daca mama nu a reactionat prea bine la vederea ei (crezand ca tot in sarcina ei va cadea si ingrijirea catelului), a acceptat-o dupa doar cateva zile vazand ca Bety ne-a ajutat foarte mult pe mine si pe fratele meu, pentru ca ne-a transformat din niste copii zapaciti, in copii responsabili. Am crescut impreuna cu ea si a fost cea mai buna prietena a mea.

Nu am sa uit niciodata cat de devotata putea sa fie Bety. Pe cand aveam vreo 15 ani, in urma unei complicatii suferite la una din masele, medicul stomatolog a decis ca trebuie sa-mi faca o extractie, insa din cauza programului (atat al meu, cat si al medicului) extractia a avut loc pe la ora 20:00. De ce am tinut neaparat sa ofer aceste detalii, veti afla imediat. In ziua cu pricina ultima masa pe care o luasem a fost pranzul si dupa interventie nu am mai putut manca. A doua zi dimineata, din cauza ca nu m-am simtit bine, nu am fost la scoala si am ramas acasa impreuna cu Bety. Eram doar noi doua, asa ca micuta a stat doar langa mine in pat, simtind ca nu eram prea bine. Inca aveam dureri si nu puteam deschide gura sa mananc, dar trebuia sa imi iau antibioticul la ore fixe, asa ca m-am ridicat din pat sa imi aduc un pahar cu apa. Dupa nici 3 pasi, m-am prabusit pe podea. Dupa cateva clipe in care am zacut inconstienta, am deschis ochii si primul lucru pe care l-am vazut a fost chipul lui Bety. Mai precis, limba ei 😀 Micuta incerca din rasputeri sa ma trezeasca si s-a gandit sa ma “spele” temeinic pe fata. In momentul in care a vazut ca am deschis ochii, s-a bucurat ca in ziua in care ne-am cunoscut.

Eram atat de slabita incat nu gaseam forta necesara sa ma ridic de acolo si tot ce imi doream, era sa dorm acolo intinsa pe podea, dar Bety nu ma lasa. Stia ca mi-ar fi mai bine in pat, asa ca incerca din rasputeri sa ma ridice de acolo. Desi sansele de reusita erau nule, micuta mi-a apucat cu mare atentie, tricoul cu dintii si tragea cu toata forta de mine. Vazand cat efort depune pentru a ma ajuta, mi-am adunat fortele si am reusit sa ajung din nou in pat, iar Bety a stat langa mine si m-a privit in continuu probabil, de teama ca mi s-ar mai putea intampla ceva.

Bety a fost singurul caine pe care l-am avut. Suferinta pierderii ei m-a impiedicat sa am curajul de a imi lua alt catelus, de teama sa nu trec iar prin asta. Bety a fost bolnavioara si la momentul acela nu am putut face prea multe pentru ea (desi ea facuse totul pentru mine). Chiar daca in ziua de astazi cabinetele veterinare sunt dotate cu aparatura performanta precum ecograf veterinar, aparat radiologie veterinara, aparat automat de bichimie, microscop chirurgical si multe alte minuni, iar sansele de vindecare a bolii pe care a avut-o ea atunci, erau de 100%, tot nu ma simt pregatita sa am din nou un catel si “profit” de cei ai prietenilor mei, ori de cate ori am ocazia.